Blogul Supraveghetorilor

Archive for the ‘Religii’ Category

NICOLAITII DIN BISERICA MODERNA: „NICOLAITII DIN BISERICA”

leave a comment »

In diferite pasaje din Sfanta Scriptura Domnul Iisus si apostolii acuza faptele Nicolaitilor.

Lovindu-ma de mai multe ori de aceasta expresie (faptele Nicolaitilor) pe care o trecusem cu vederea pana acum, Domnul mi-a pus pe inima sa privesc mai atent asupra caracteristicilor acestor oameni, Nicolaitii.

Probabil ca numele lor provine de la unul din diaconii biserici primare, Nicolae. Cuvantul lui Dumnezeu ii descrie pe cei 7 apostoli ca fiind oameni vorbiti de bine, deci inclusiv Nicolae era vorbit de bine. Totusi Nicolaitii sunt oameni ce nu traiau dupa placul lui Dumnezeu.
Am obsercat ca pana in Apocalipsa nu este folosit termenul: Faptele Nicolaitilor, lucru ce in intareste convingerea ca nu se refera la stilul de viata al doaconului Nicolae. Daca diaconul Nicolae ar fi trait in desfrau, am fi avut confirmarea scoaterii sale din slujire si folosirea lui ca un exemplu negativ, ceea ce scriptura nu face.
Consider ca Nicolaitii au fost numiti asa ceva mai tarziu.

In Apocalipsa 2:6, Domnul Iisus spune:
„Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele Nicolaiţilor, pe cari şi Eu le urăsc.” lucru confirmat si in Apocalipsa 2:15
„Tot aşa, şi tu ai cîţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.”

Uitandu-ma cu atentie pe pasajul din Apocalipsa 2:6 am inteles ca Domnul Isus uraste faptele Nicolaitilor, si ne cere si noua sa uram faptele lor. Versetul este incadrat in contextul in care Domnul Isus se adreseaza Bisericii din Efes, biserica ce s-a dezis de aceasta invatatura insa versetul din Apocalipsa 2:15 este adresat Bisericii din Pergam, biserica ce a acceptat faptele Nicolaitilor.

Inca un verset care probabil ca-i descrie pe Nicolaiti tot in contextul Bisericii din Efes este:
 Apocalipsa 2:2
„Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sînt apostoli şi nu sînt, şi i-ai găsit mincinoşi.

Din aceste pasaje am inteles ca in biserici sunt oameni care se dau drept apostoli. Dar ei sunt RAI. si MINCINOSI.
Putem sa-i numim si invatatori mincinosi. Dar cum ii cunoastem noi? in Apocalipsa 2:6 vedem ca-i recunoastem dupa  FAPTELE  LOR. (urasti faptele Nicolaitilor).
de remarcat si faptul ca se considerau apostoli. Asta inseamna ca erau oameni din conducerea bisericilor, oameni cu influenta, oameni ce dadeau invatatura dar oameni care nu-l onorau pe Domnul prin trairea lor.

DAR CARE SUNT FAPTELE NICOLAITILOR?

Ca sa vedem faptele lor, pentru inceput voi apela la Biserica din Pergam (Ap 2:14-15)

„Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni cari ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănînce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie.
Tot aşa, şi tu ai cîţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.”

Faptele Nicolaitilor sunt la fel ca si faptele lui Balaam
– Idolatrie si curvie

In versetul de sus se folosesc cateva expresii: „TOT ASA” adica la fel ca si Balaam, pasajul anterior vorbind despre Balaam si invatatura lui., dar si expresia „DEASEMENEA”, expresie ce confirma ca Nicolaitii si Invatatura lui Balaam este aceeasi.


NICOLAITII  SECOLULUI  21
Dar in biserica moderna, biserica sec 21 gasim astfel de oameni? Sunt si astazi printre noi nicolaiti?
DA SUNT  si astazi printre noi dar nu-i mai numim asa. Astfel de oameni sunt si in bisericile noastre.
Cum recunoastem astfel de oameni?
Oamenii astazi au inceput sa se inchine formal, doar cand vin la biserica.
Nu mai au timp zilnic in care sa mediteze la Cuvantul lui Dumnezeu si nu mai au timp sa se roage.
Astazi se foloseste in mod constant expresia: traim in secolul vitezei, deci trebuie sa facem toate lucrurile in viteza. Si din pacate aceasta expresie o aplicam si in viata noastra spirituala.

Oamenii vin la biserica dar au pierdut de mult lupta sfintirii.
Nicolaitii de astazi sunt caracterizati de aceleasi lucruri despre care vorbeste si Petru:

„… fericirea lor este sa traiasca in placeri ziua, in amiaza mare. Ca niste intinati si patati, se dadeau placerilor lor, cand ospateaza impreuna cu voi.
Le scapara ochii de adulter si nu se satura de pacatuit. Ademenesc suflete nestatornice, au inima deprinsa la lacomie de bani, sunt niste copii ai blestemului.” – 2 Petru 2:13,14

Pasajul din 2 Petru ne descrie atitudinea acestor oameni:
placeri, adulter, ademenesc pe altii, nestatornici, lacomie.

Aceste lucruri le putem gasi si in Biserica sec 21 si din pacate de multe ori sunt tolerate.
Petru foloseste expresia: „fericirea lor”. Acesti oameni nu-si gasesc fericirea in Cuvantul lui Dumnezeu, dar isi gasesc fericirea in lucrurile firii pamantesti, asa cum le-am enumerat mai sus.

Am intalnit astfel de oameni in bisericile noastre. Tineri care doresc ca la programele de tineret sa fie distractie cat mai multa, si acuza lipsa de atmosfera. de multe ori tiparele lor sunt cele lumesti. Doresc ca aceste intalniri sa semene cat mai mult cu cluburile pe care ei le mai frecventeaza.
In bisericile noastre sunt tineri carora „le scapara ochii de adulter” si tanjesc dupa relatii sexuale, sau chiar sunt implicati in astfel de relatii. Aceste lucruri au pus stapanire pe inima lor.
Efectiv au pierdut lupta sfintirii. 

ADEMENESC SUFLETE – de obicei aceste persoane au putere de convingere si ademenesc cu placerile lumii acesteia si pe cei care sunt la inceput in viata de credinta sau care sunt superficiali in relatia cu Dumnezeu.
„Rostind cuvinte desarte, pline de mandrie, ei ademenesc cu poftele carnii si cu desfranari, pe aceia care de-abia au scapat de cei care traiesc in ratacire.
Le promit libertatea, in timp ce ei insisi sunt robi ai stricaciunii; caci fiecare este robul lucrului de care este biruit” – 2 Petru 2:18,19


Apostolul petru spune in versetul 19 ca „Fiecare este robul lucrului de care este biruit”
Vreau sa va intreb ceva… daca cineva este ROB inseamna ca exista si un STAPAN.

Niciodata un rob nu poate sa se elibereze singur. Robul poate sa fie eliberat de un alt Stapan sau de Imparat.
Foarte important: pentru ca un rob sa fie cumparat si eliberat, trebuie sa fie platit un pret.
In cazul nostru, atunci cand suntem robi ai pacatului, cel care ne-a eliberat de pacat a fost Domnul Isus.
DOMNUL ISUS A PLATIT PRETUL RASPUMPARARII.

 

Sursa:

Written by supraveghetorul

15 Noiembrie 2016 at 9:45 pm

Publicat în Religii, Uncategorized

Tradiții și superstiții de Moș Nicolae. Ce nu este bine să faci în această zi sfântă

leave a comment »

Cei care în cursul anului nu au fost tocmai cuminți, în aceste zile vor încerca să facă tot posibilul ca Moșul să nu le aducă o nuielușă, ca simbol al faptului că nu au fost pe placul lui

Spre deosebire de Moș Crăciun, Moș Nicolae nu se arată la față. Este o ușurare, dar și o mare teamă pentru cei mici. Dacă Moș Crăciun le cere să le spună o poezie sau un cântecel și îi întreabă direct dacă au fost sau nu cuminți, pe Moș Nicolae nu trebuie să-l încânte în niciun fel.

Sfântul Nicolae, iubitor și protector al copiilor

Sfântul Nicolae este un iubitor și un protector al copiilor din întreaga tradiție creștină. Astfel, Sfântul Nicolae nu este un personaj de care cei mici să se teamă, ci este un protector al copiilor și îi ajută pe cei care se roagă lui. Este, din păcate, o greșeală frecvență a părinților care le insuflă celor mici, fără să-și dea seamă, spaimă de Moș Nicolae, fără să înțeleagă că este în natură copiilor să facă tot felul de năzdrăvănii. Mai bine ar fi că ei să fie învățați să-și aducă aminte de Sfântul Nicolae pe parcursul întregului an și nu doar în ziua de 6 decembrie.

De Sfântul Nicolae peste 800 000 de români își sărbătoresc ziua numelui

Peste 800.000 de români își sărbătoresc onomastică de Sfântul Nicolae. Din totalul persoanelor care poartă aceste nume, aproape 538.500 sunt bărbați (Nicolae, Niculai, Nicușor, Niculae, Nicu, Nicula, Nicoara), iar aproximativ 280.000 sunt femei (Nicoleta, Niculina, Neculiță, Nicolina, Nicola)”.

Sursa: A1.ro

Written by supraveghetorul

5 Decembrie 2014 at 11:10 pm

Publicat în Religii

DEZASTRU pentru români! Avertismentul părintelui CLEOPA este CUTREMURĂTOR!

leave a comment »

Părintele Cleopa s-a remarcat de-a lungul vieții ca un mare duhovnic al românilor. Puțini știu de mesajul cutremurător pe care acesta l-a transmis credincioșilor.

Acesta a mărturisit că a rămas uimit de ceea ce a observat scris de români pe acatistele date la biserică. Părintele considera că norocul nu este ceva ce trebuie menționat, căci este un demon al sufletului.

„Am văzut, pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc, zicând: ”pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei”. Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic? Voi ştiţi cine a fost Noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete”.

Părintele spunea creștinilor că nu ar trebui să își dorească noroc, fiindcă acesta este asemeni unui idol și cei care râvnesc la el cad, de fapt, în păcat. Sfatul acestuia era să creadă în Dumnezeu , căci norocul este de fapt un lucru al Necuratului.

Written by supraveghetorul

29 Noiembrie 2014 at 1:39 am

Publicat în Religii

Pe urmele minunilor lui Arsenie Boca. „Să te rogi înaintea oricărui hop pe care îl ai în viaţă”

leave a comment »

Unul dintre sfaturile păstrate cu sfinţenie de credincioşi de la părintele Arsenie Boca este acela legat de importanţa rugăciunii înaintea oricărui hop pe care îl ai în viaţă „E important să te rogi înainte de orice examen, de orice încercare sau decizie importantă şi rugăciunea ta să fie sinceră, nu făţarnică”, îşi amintesc credincioşii care l-au cunoscut pe preotul făcător de minuni.

Probabil ca nu intelegem ce inseamna sa simti credinta cu adevarat pana nu avem anumite experiente ale contactului cu lumea divina care ne reseteaza complet tot ce credem ca am sti despre ce inseamna scopurile vietii.

Multa lume se duce la Prislop, la parintele Arsenie Boca, mai exact la mormantul sau, pentru a gasi alinare, pace, vindecare, intelegere sau pur si simplu pentru a se regasi. Un drum la Parintele iti poate schimba total viata.

Aparent nu se intampla nimic iesit din comun insa totul se modifica la nivelul lui „a fi”. Cand te duci esti cineva, cand pleci esti altcineva. Ca stare, ca suflet, ca intelegere a ce conteaza cu adevarat in viata. Iar acest lucru se poate intampla in doar jumatate de ora de contact cu miracolul numit Prislop.

Drumul din Bucuresti dureaza in jur de 6 ore si trece prin Pitesti, Valea Oltului, Sibiu, iar destinatia finala este Hateg (sau Hunedoara). O data ajuns acolo, descoperi o zona incredibil de frumoasa si de pura, cu oameni blajini, dealuri verzi si munti falnici, mancare traditionala excelenta si mai ales o stare de pace si liniste pe care agitata noastra capitala nu o mai ofera demult.

Din Hateg pana la Prislop sunt 15 kilometri strabatuti printre casute si pensiuni, dealuri si drumuri serpuitoare prin paduri.

„Noi am facut aceasta calatorie in luna iulie 2014. Pe masura ce ne apropiam de intrarea la manastire, soarele finalului de zi parea ca ne saluta intr-un mod ghidus si jucaus, proiectand pe cer jocuri de lumini si culori incredibile.

Intrarea la manastirea maicutelor se face cu reguli stricte: telefoanele mobile trebuie sa fie inchise, fotografiatul si pozatul la mormantul sfant sunt interzise iar tinuta vestimentara trebuie sa fie decenta, respectiv femeile nu au voie in pantaloni si cu capul descoperit iar barbati nu au voie decat cu pantaloni lungi.

Intreaga zona este ca un parc impecabil, mai exact este desprinsa din Rai. Curatenia intretinuta de maicute este desavarsita; mirosul dealurilor si a fanului proaspat cosit iti readuc dorul copilariei iar linistea pioasa pe care musafirii o traiesc te face sa simti inca de la intrare prezenta a Ceva sau Cineva cu mult mai mare ca tine in fata caruia nu poti decat sa te inclini.

In bisericuta mica de la Prislop se primesc acatiste care sunt citite de parintele Nifon, un mare spirit vazator de duh sfant, ce stie ce gandesti, ce simti si de ce ai venit acolo.

In partea dreapta a bisericii este un izvor cu o apa incredibil de dulce dar si apa sfintita, agheasma mica, pe care credinciosii o iau ca sa o bea dimineata pe stomacul gol. Maicutele spun ca aceasta apa sfintita are puteri foarte mari de protectie de cel rau, in special daca crezi in ea.

Stand de vorba cu una din maicutele locului, ii spuneam: Maicuta, parca imi e si rusine sa tot cer, desi lista de dorinte este lunga, ca la fiecare. Simt nevoia doar sa multumesc pentru tot ce sunt si am, pentru copil, pentru familie, pentru viata.

Iar maicuta imi raspunde: stiti care este una din cele mai bune rugaciuni, spunea Parintele?

Intai de toate, sa incepeti rugaciunea spre Dumnezeu Tatal ceresc si Maica Domnului, apoi o adresati Parintelui Arsenie. Iar in rugaciune sa cereti aceste 4 lucruri trebuincioase unui suflet sanatos: sa vi se ierte pacatele facute cu voie sau fara de voie si sa vi se dezlege orice facatura a celor rai, apoi sa primiti acoperire de tot raul, apoi sa vi se mijloceasca obtinerea de pace sufleteasca si har, apoi sa vi se pastreze loc de mantuire si lumina in imparatia cerurilor. Harul este cel mai important dar pe care cineva il poate primi. Harul este cel care te face sa traiesti fiecare zi ca pe o sarbatoare si bucurie chiar daca unele zile sunt mai grele ca altele. Harul te face sa te simti conectat permanent si sa simti ca nu esti singur.

Sursa: Realitatea

Written by supraveghetorul

6 Iulie 2014 at 1:01 pm

Publicat în Religii

Doi ochi si-o limba

leave a comment »

Omul este o fiinta complicata, care are tendinta de as complica si mai mult existenta, cu doi ochi vazatori si cu o limba vorbitoare. Complicata… pentru ca, de cele mai multe ori, omul are doi ochi cu care nu vede… si o limba cu care nu vorbeste…cum ar trebuie si cum se cuvine!

Ele devin unelte ale pacatului, madulare ale faradelegii, care atrag osanda omului si chiar pieirea, prin desertaciunile pe care le cauta ochiul si pentru toate vorbele rele pe care le rosteste limba.

„Daca pasarea pe glasul ei piere” si despre om se poate spune tot cam asa… cu doi ochi si-o limba … moartea il va paste pe el…

In Sfanta Scriptura suntem atentionati in aceasta privinta:

„Va spun ca pentru orice cuvant desart, pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteala in ziua judecatii. Caci din cuvintele tale vei fi gasit drept si din cuvintele tale vei fi osandit” (Matei 12, 36-37).

De aceea, se ruga psalmistul: „Pune, Doamne, straja gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele” (Psalmi 140, 3).

Omul intunecat de patimi si orbit de nestiinta, vede, dar nu cunoaste, aude, dar nu pricepe. Nestiinta, ignoranta si uitarea nu sunt doar justificarile celor trandavi in plan spiritual, ci sunt si adevarate neputinte si boli ale sufletului, spun Parintii Bisericii.

De aceea, in Evanghelia de la Matei, cap.13,14,15 gasim cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos rostite si prin gura prorocului Isaia:

„De aceea le vorbesc in pilde, ca, vazand, nu vad si, auzind, nu aud, nici nu inteleg. Si se implineste cu ei proorocia lui Isaia, care zice: „Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita, dar nu veti vedea”. Caci inima acestui popor s-a invartosat si cu urechile aude greu si ochii lui s-au inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu urechile si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca, si Eu sa-i tamaduiesc pe ei”.

Astfel, omul devine orb si mut, nu trupeste, ci sufleteste, pentru ca asa cum este orbire ca infirmitate fizica, exista si orbire spirituala, cand omul nu-L vede pe Dumnezeu, nu-L cunoaste, nu dupa Fiinta Sa, caci aceasta nu poate fi cuprinsa de mintea omului, ci dupa lucrari Sale din creatie si din viata omului.

De asemenea, omul necredincios si indiferent fata de viata sa religioasa poate deveni si „mut”, pentru ca, nu poarta un dialog cu Divinitatea, devenind ca necuvantatoarele care n-au Dumnezeu. „Omul in cinste fiind n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor” (Ps. 48, 12)

Daca „aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis” (Ioan 17,3), atunci inseamna ca, necunoasterea lui Dumnezeu si a Fiului Sau este moarte vesnica…

Dar si mutenia este de doua feluri, aceea ca handicap de a vorbi, dar si atunci cand inceteaza a se mai exprima omul si incepe sa vorbeasca o jivina sau un drac prin gura omului. Oricine a auzit astfel de indivizi care cand vorbesc, iti vine sa pui mana pe urechi, sa nu mai auzi vorbele care apartin unor fiinte atat de degradate, cazute mai jos de nivelul regnului animal, care au devenit potrivit „filozofiei lor de viata” un fel de primate cu chip de om.

Cuvintele omului decazut decad si ele devenind : vorbe urate, cuvinte murdare, sudalme, barfe, injurii, injuraturi, hule, calomnii, minciuni, sminteli, etc.

„Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.

Iar daca mana ta sau piciorul tau te sminteste, taie-l si arunca-l de la tine, ca este bine pentru tine sa intri in viata ciung sau schiop, decat, avand amandoua mainile sau amandoua picioarele, sa fii aruncat in focul cel vesnic.

Si daca ochiul tau te sminteste, scoate-l si arunca-l de la tine, ca mai bine este pentru tine sa intri in viata cu un singur ochi, decat, avand amandoi ochii, sa fii aruncat in gheena focului” (Matei 18,7-9).

Bineinteles ca, acest text nu este o invitatie la automutilare, nu trebuie sa macelarim madularele noastre!

Acest indemn este, de fapt, o invitatie la o buna folosire a puterilor sufletesti si trupesti, bine stiind ca, reaua intrebuintare a lucrurilor, a cuvintelor si a madularelor noastre aduce paguba, vatamare, nenorocire si moarte.

In cazul nostru ne referim la buna sau reaua intrebuintare a doi ochi si-o limba …

La Pildele lui Solomon gasim urmatorul text:

„Trei lucruri uraste Domnul: ochiul mandru, limba mincinoasa si piciorul care alearga in calea nedreptatii, …”

Apoi in epistola de la Sf. Ap.Iacov, cap.3, 4,5,6: avem si textul:

„Iata si corabiile, desi sunt atat de mari si impinse de vanturi aprige, sunt totusi purtate de o carma foarte mica incotro hotaraste vrerea carmaciului. Asa si limba: mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste! Iata putin foc si cat codru aprinde!

Foc este si limba, lume a faradelegii! Limba isi are locul ei intre madularele noastre, dar spurca tot trupul si arunca in foc drumul vietii, dupa ce aprinsa a fost ea de flacarile gheenei.”

Este atat de usor a face raul, in comparatie cu a face binele, atat de puternici ne credem noi oamenii, cand dispunem de toate aceste puteri ale noastre si le folosim cum nu trebuie, anapoda, nu spre a ridica pe fratele, ci pentru a-l dobori, nu pentru tamaduire, ci pentru ranire, nu pentru zidirea sa, ci pentru injosirea aproapelui, incat putem sa ne recunoastem a fi adesea: orbi, surzi si intunecati.

Constatam ca, multi orbi din nastere, apoi surzii, mutii, ologii, slabanogii si multi dintre indraciti au fost chemati de la raspantii si de la rascruci de drumuri pentru a veni la Cina Domnului din Imparatie Sa Cereasca, iar „fiii Imparatiei au fost izgoniti afara”…

Foarte multi dintre cei smeriti au fost vindecati de Mantuitorul; minuni si vindecari despre care se aminteste, iata si in aceste Duminici.

Toti acestia care au raspuns chemarii de Sus, care au venit la Mantuitorul cu credinta si care l-au recunoscut ca Domn si Dumnezeu, au fost bolnavi mai mult trupeste decat sufleteste, insa s-au vindecat, deopotriva si spiritual si fizic.

Bolile spirituale care se manifesta prin refuz si necredinta, nepasare si orgoliu, cerbicie si indiferenta sunt cu mult mai grave si mai greu de vindecat, decat cele ale trupului, intrucat primele sunt nevazute, iar cele din urma sunt vizibile. Astfel, semnele si durerile lor ii indeamna pe patimitori sa-L caute pe Doctor.

Oamenii sanatosi trupeste si care nu au infirmitati, fiind doar bolnavi sufleteste, fara sa-si dea seama, isi pun mantuirea lor in mai mare primejdie, fata de cei care-si recunosc neputintele si bolile, intrucat este mai mare nenorocire sa fii bolnav si sa nu stii ca esti bolnav, sa fii pacatos si sa crezi ca esti sfant, sa fii rau si sa crezi ca esti bun, sa fii prost si sa nu fi aflat intre timp acest lucru…

Pr. Alin-Cristian Preotu
CrestinOrtodox

Written by supraveghetorul

19 Iulie 2012 at 8:02 pm

Publicat în Religii

Incepe Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel – obiceiuri si legende

leave a comment »

Pe 11 iunie, incepe Postul Sfintilor Apostoli, Petru si Pavel. Postul incepe intotdeauna luni, dupa Duminica Tuturor Sfintilor, si tine pana pe 29 iunie inclusiv, daca sarbatoarea cade miercurea sau vinerea, in acest caz dandu-se dezlegare numai la peste.

Ca sa stii cate zile tine postul Sampetrului, cum se mai numeste, socoteste cate zile sunt de la Inviere pana in ziua de 3 mai, inclusiv. Anul acesta postul tine 18 zile.

Traditia spune ca demult, cand vietuia printre oameni, Sfantul Petru ar fi fost acuzat ca a furat o pereche de opinci de la un om. Cautandu-le, a avut marea surpriza sa le gasesca in chiar traista asa-zisului pagubas. Suparat foarte tare pe oameni, Sfantul Petru i-a osandit la post.

Se spune ca cine se scoala de dimineata, in fiecare zi de post, ca sa vada rasaritul Constelatiei Closca, va avea tot anul parte de bine si i se vor implini toate dorintele.

Tot traditia spune ca, pe durata postului, femeile nu au voie sa lucreze in casa pentru ca e vremea cand trec ielele si stramba trupul femeii pe care o gaseste lucrand.

Tot acum, in zilele de post ale Sampetrului, exista obiceiul ca, la tara, mamele sa lege la gatul fetelor usturoi sau pelin ori sa le puna aceste plante pe talpi, ca atunci cand trec frumoasele, adica ielele, sa nu zapaceasca mintile copilelor.

In aceasta perioada a anului, cand tarabele pietelor sunt pline de fructe, legume si verdeturi, un post de numai 18 zile poate fi tinut cu foarte mare usurinta. In Postul Sampetrului, sambata si duminica, este dezlegare la peste, la fel si pe 24 iunie, de Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul.

Postul alimentar presupune abtinerea de la orice fel de carne, lactate, branzeturi, oua, bauturi alcoolice. Postul insa mai inseamna si oprirea de la savarsirea unor pacate, caindu-ne si rugandu-ne, cu smerenie, pentru iertare.

Postul nu inseamna numai abtinerea de la mancare, ci si retinerea de la anumite distractii sau obiceiuri nu tocmai ortodoxe, precum fumatul si consumul de alcool.

In timpul postului, pentru purificarea spirituala, se recomanda rugaciunea si faptele bune. Insa, mai presus de abtinerea de la mancarea de dulce si alte obiceiuri care nu-i afecteaza pe cei din jur, un bun credincios, iubitor de pace si armonie, de iubire si intelegere intre oameni ar trebui sa-si tina gura, macar in perioada postului.

Ziare

Written by supraveghetorul

10 Iunie 2012 at 5:31 pm

Publicat în Religii

Duminica Samarinencii

leave a comment »

Predica la Duminica Samarinencii – Apa cea vie

In calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica aceasta, a V-a dupa Pasti, e numita Duminica Samarinencei. Sunt sigur ca multi v-ati intrebat: Cine este aceasta Samarineanca? Cum de a ajuns atat de celebra, cand nici macar numele nu i se cunoaste? Cine este aceasta anonima contemporana cu Mantuitorul, ca din zecile, sutele de mii de contemporane anonime, sa fie amintita tocmai ea? Ce a facut ea ca sa merite sa intre in istorie, sa fie pomenita de-a lungul veacurilor, si sa i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc? Cine este aceasta femeie care concureaza pe Alexandru Macedon si pe Cezar? Cine este aceasta samarineanca despre care se scriu carti si se vorbeste in biserici? Nu exista carte de exegeza crestina in care ea sa nu fie pomenita. Cine este aceasta samarineanca pe care o picteaza marii pictori ai lumii? Cine este aceasta samarineanca si ce a facut ea ca sa-si merite locul nu numai in calendar, ci si pe peretii bisericilor noastre?

Este o anonima, dar o ilustra anonima. De ce? Ca sa intelegem de ce, trebuie sa ne ducem putin inapoi, in atmosfera intamplarii care a facut-o sa ajunga in istorie, si prin istorie pana la noi. Era o sateanca dintr-un tinut al Tarii Sfinte, socotit blestemat si spurcat. Se numea Samaria. Era o sateanca oarecare. Am putea spune ca era chiar putin deocheata. Si o sa avedem indata de ce. Samaria era si este si azi o provincie situata in mijlocul Tarii Sfinte, intre provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, si provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul si Ierusalimul.

Samarinenii, ca si tinutul lor, erau socotiti de catre iudei spurcati. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mana lui. Ba chiar se fereau sa treaca si pe teritoriul lor. De ce? Pentru ca in timpul invaziei asiro-babiloniene, sub imparatul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Acestia erau urmasii a doua dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim si ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian si si-au stricat randuielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul ca centru religios, pe un alt centru al lor, unde si-au cladit un altar nou, astfel incat in loc sa considere Ierusalimul drept locul cel sfant, si templul din Ierusalim ca centru al inchinarii la adevaratul si unicul Dumnezeu, ei si-au facut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se inchinau si lui Iahve, dar se inchinau si unor idoli asiro-babiloniei. Din punctul de vedere al adevaratilor iudei, acest lucru era o adevarata catastrofa religioasa. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: „Sa nu-ti faci tie chip cioplit” (Deut. 5, 8; Iesire 20, 4), sau „Sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla in imprejurul vostru” (Deut. 6, 14). Ori, tocmai aceasta facusera samarinenii. Din aceasta cauza erau considerati ca niste leprosi si iudeii ocoleau cu grija locurile in care isi aveau acestia satele si orasele.

Cu toate acestea Mantuitorul, urmat de apostolii Sai, trecand din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, in patria Sa, cum spun adesea evanghelistii, pentru ca era din Nazaretul Galileii, in loc sa ocoleasca Samaria, cum faceau toti, urmand valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria.

Trebuie sa ne inchipuim ca apostolii insisi nu-L urmau pe acel drum cu bucurie si fara teama. Pentru un adevarat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mantuitorul se hotarase sa infrunte acest scandal. Va fi avut El ceva in gand. Poate voia sa le dea o anumita lectie apostolilor. Acestia s-au gandit probabil si la aceasta, desi nedumerirea le staruia in suflete, si vor fi fost privind in jur sa nu-i vada cineva, si sa le-o ia in nume de rau.

Ajunsesera langa un sat care se chema Sihar. Vedeti, evanghelistii ne dau si detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru intamplator. Ei fac istorie.

Si dau inadins detalii care sa confirme veridicitatea intamplarii. La marginea satului era o fantana. Iisus-s-a oprit sa se odihneasca, iar pe ucenici i-a trimis in sat sa caute ceva de mancare. In timp ce Mantuitorul statea langa fantana, a venit din Sihar o femeie ca sa ia apa. Aceasta e Samarineanca pe care o aminteste Evanghelia de astazi, si al carei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a dupa Pasti, Samarineanca, adica o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleanca, sau sibianca, sau moldoveanca. Cu acest nume a ramas in istorie.

A venit la fantana, L-a vazut pe Mantuitorul si, dupa imbracaminte, si-a dat seama ca e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvant, pentru ca stia ca nu se cadea sa vorbeasca cu un iudeu. A scos apa. Probabil venise de acasa cu o galeata si cu o funie cu care sa scoata apa. Fantana nu avea instalatie proprie de scos apa.

Impotriva tuturor preceptelor Legii, si spre surprinderea femeii, Mantuitorul i s-a adresat cu cuvintele: „Da-mi sa beau”. Femeia a fost foarte contrariata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Omul calca randuielile traditionale. Il infrunta: „Cum tu, care esti iudeu, ceri sa bei apa de la mine, care sunt samarineanca?”

Dialogul se anunta interesant. Femeia astepta explicatia ceruta. Nu i-a dat apa. Si atunci Mantuitorul i-a spus: „De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care ti-a zis: „Da-mi sa beau”, ai fi cerut tu de la Dansul, si ti-ar fi dat apa vie” (Ioan 4, 10 si urm.). Ciudata explicatie! Si ce vorba fara noima. Apa vie! Parca ar exista si apa moarta, isi va fi zis femeia in sinea ei. Nu mai auzise o astfel de imperechere de cuvinte, desi metafora ca mod de vorbire nu le era straina orientalilor. In Scriptura evreilor, care era si a samarinenilor, cu unele exceptii, o astfel de vorbire facea tocmai frumusetea inegalabila a multor carti, precum Cantarea Cantarilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate ca femeia sa nu fi fost totusi o prea silitoare cititoare. Si-apoi cartile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales barbatilor. Ea intelese cuvintele, in ceea ce spuneau ele simplu si direct, mintii si intelegerii ei, dar i se paruse fara noima. S-a mirat mai departe: „Doamne, — adica domnule —, fantana este adanca si nici ciutura nu ai; de unde dar ai apa cea vie?” Ca doar nu vei fi fiind tu mai mare decat Iacob, parintele nostru, care era in stare sa faca minuni? Dar Iisus i-a raspuns din nou cu cuvinte de taina: „Tot cel ce bea din apa aceasta va inseta iarasi, iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, si apa pe care i-o voi da, se va face intr-ansul izvor de apa care curge spre viata vesnica”.

Nu e greu de presupus ca femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apa, care sa-i ajunga pentru o viata, o ispitea totusi: „Doamne, da-mi apa aceasta,-ca sa nu mai insetez nici sa mai vin aici sa scot apa!” Era o cerere de bun-simt, desi se putea sa fi fost rostita putin in gluma. Cuvintele strainului erau prea grele pentru ea. Putea crede ca nici nu au fost rostite pentru ea. Si nici n-au fost rostite pentru ea!

Mantuitorul, aparent, nici nu i-a mai raspuns la aceasta cerere. Si-a dat seama ca nu a fost inteles si ca femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va pati si cu Nicodim cand ii va vorbi despre nasterea din nou, fara sa priceapa sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totusi s-o lamureasca si atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregatire.

Mai intai, ca si cum i-ar fi dat speranta ca ii va da „apa cea vie”, din care band sa nu mai inseteze niciodata, a pus-o la proba, spunandu-i: „Mergi de cheama pe barbatul tau, si vino aici”. Femeia i-a raspuns: „Nu am barbat”. A trecut cu bine proba. De ce? Fiindca Mantuitorul care, ca Dumnezeu atoatestiutor, vedea la departare si cunostea faptele, inimile si destinele oamenilor, stiuse acest lucru, dar ii pusese la incercare sinceritatea, pentru a o face sa merite continuarea convorbirii.

I-a placut raspunsul ei. Spusese adevarul. „Bine ai zis ca nu ai barbat”, a apreciat-o El, si indata si-a pus in gand s-o uluiasca cu cateva amanunte din viata ei, amanunte care urmau nu numai sa-i starneasca la maximum interesul, dar s-o si faca sa se angajeze fara rezerve in discutie, cat dintr-o teama sfanta, ca in fata unui prooroc, cat din curiozitatea, dar mai ales din dorinta de a-si lamuri unele lucruri pe care nu le intelesese pana atunci prea bine.

Mantuitorul a continuat: „Caci cinci barbati ai avut, si acela pe care-l ai acum, nu-ti este barbat”, si a mai laudat-o o data pentru sinceritatea ei: Aceasta adevarat ai spus”. Asadar traia in concubinaj cu al saselea. De data aceasta femeia a ramas stupefiata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Atunci a izbucnit: „Doamne, vad ca esti prooroc”. Si-a dat seama ca altfel n-ar fi avut de unde sti toate acestea. A ramas uimita fiindca ii spusese un adevar din viata ei. Si stia precis ca nu se mai intalnise cu el niciodata.
Poate ca in discutia pe care a avut-o acolo, Mantuitorul ii va fi spus si multe alte lucruri, pentru ca evanghelistul, autorul care scrie intamplarea, desigur sintetizeaza, ne da numai esenta convorbirii.

Impresionata la culme, dar pastrandu-si cumpatul, s-a gandit ca n-ar fi rau sa profite de faptul ca Dumnezeu i-a scos in cale un prooroc, si ce s-a gandit? E un lucru cu care probabil nu ma voi mai intalni niciodata.- Ia sa-i pun eu intrebarea vietii mele, aceea care ne preocupa pe toti, locuitorii Samariei, intrebarea natiunii mele, aceea care face sa fim dispretuiti de iudei si ocoliti. Aceasta trebuie sa fie un altfel de iudeu, un intelept, de vreme ce sta de vorba cu mine. Poate ma va lamuri. Daca a stiut sa-mi spuna atatea din viata mea, fara intoiala, va sti sa-mi raspunda si la aceasta. Si il intreaba: „Doamne, parintii nostri (acestia din Samaria) s-au inchinat in muntele acesta (muntele Garizimului), voi insa (cei din Iudeea) ziceti ca in Ierusalim este locul unde se cuvine a se inchina”. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevarul?

Abia acum Mantuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie. Acum i-a dat de fapt raspunsul la cererea ei care ni s-a parut a fi, si era intr-adevar, naiva, dar pe care Mantuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discutia pana la acest punct, in care urma sa-i dea raspunsul. Era un raspuns pentru ea? Era si pentru ea. Dar era mai ales o proclamatie, o declaratie de credinta, unul din acele momente in care Mantuitorul isi delimita invatatura Sa de cea a Vechiului Testament, dar si de cea a neamurilor. De data aceasta o delimita si fata de unii, si fata de altii.

Ceea ce i-a spus Samarinencei e ca o continuare a Predicii de pe munte. Samarineanca era doar un pretext. Intalnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmeaza si care fac parte din esenta Evangheliei Sale. Iata de ce, aceasta anonima din Samaria a intrat in istorie. Pentru ca ea a auzit cea dintai aceste cuvinte. Si, cine stie, poate ca chiar ea le-a transmis, si de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde sa le fi luat? Sa le fi repetat Iisus? Sa le fi repetat insotitorilor convorbirea? Nu prea obisnuia.

Vom intelege acum mai bine de ce a intrat samarineanca in concurenta cu Alexandru Macedon si cu Cezar, pentru un loc in istoria omenirii. Si s-ar putea sa fie mai multi cei care au auzit de ea, decat cei care au auzit de Alexandru Macedon si de Cezar!

O sfanta cu numele uitat. O sfanta dintr-o concubina? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru ca a tinut minte si a propovaduit cuvintele lui Iisus, pentru ca L-a recunoscut si Il va fi propovaduit ca Mesia, pentru ca a transmis una din cele mai delicate solutii pentru vremea aceea, dar si pentru alte vremuri, privitoare la importanta problemelor legate de cult, samarineanca isi merita locul in Evanghelie-si in pomenirea noastra. Ea s-a facut instrumentul unei precizari fundamentale cu privire la depasirea de catre crestinism a nationalismului ingust, a Legamantului celui vechi, ca si a altor nationalisme, ca si cel al samarinenilor de pilda, largind crestinismul pana la dimensiuni universale.

Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: invatatura Mea este universala. Are limitele cat limitele lumii, si centrul pretutindeni, pentru ca fiecare om e o lume, si lumea ca un individ. Se afla peste tot. E mare cat cea mai mare marime, dar incape si intr-o inima de om. Si, mai presus de toate, nu e in forme, locuri si ritualuri, decat atunci cand e in oameni, in duh si adevar. Numai atunci se poate salaslui si in forme, locuri si ritualuri, peste tot pe unde exista oameni.

Dar sa mergem chiar la cuvintele Mantuitorului. „Zis-a ei lisus: Crede-Ma, femeie, ca va veni vremea cand nu in muntele acesta, nici in Ierusalim va veti inchina Tatalui. Voi nu stiti cui va inchinati, iar noi stim cui ne inchinam, caci mantuirea este de la iudei”. Afirma, asadar, continuitatea dintre cele doua Testamente, pe care cei din Samaria, si neamurile in general o ignorau, si nu era bine.-Dar mai afirma ca ceva urma sa se schimbe si in privinta iudeilor. Daca ar fi spus unui iudeu sau in Iudeea ca va veni vremea cand locul de inchinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat inainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a facut aceasta declaratie unei samarinence, careia vestea ii va fi facut chiar placere, desi Iisus ii negase si Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de inchinare. Si aceasta era o traditie care urma sa se schimbe si, pe care, de fapt, o va schimba chiar El, si chiar in momentul acela, cand zicea: „nici in muntele acesta al vostru.

Si indata, continuandu-si vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse in locul celor vechi: „Dar va veni vremea, si a si venit (s.n. venise chiar in acel moment, cand o decidea Mantuitorul), cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui cu duhul si cu adevarul, caci Tatal astfel de inchinatori cauta”. Si ca s-o incredinteze ca nu poate fi decat asa, i-a dat in continuare o definitie a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: „Dumnezeu este duh, si cei ce se inchina Lui, se cuvine sa se inchine cu duhul si cu adevarul”.

Ceea ce urmeaza ne descopera o samarineanca isteata si credincioasa. E drept ca amesteca credinta iudeilor cu cea a samarinenilor, dar asa era credinta lor. Ei se considerau si erau de fapt iudei numai ca, din pricina amestecului cu asiro-babilonienii, adoptasera cateva- obiceiuri care devenisera traditii proprii, deosebite de ale iudeilor.

Femeia nu s-a multumit cu raspunsul lui Iisus, desi era clar ca era de acord cu El. Ii mai trebuia insa o verificare. Si nu s-a sfiit sa i-o ceara. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant si m-as bucura sa vina acele vremuri de care vorbesti, si care sa ne scape si pe noi de blamul si blestemul iudeilor. Dar cum dovedesti ca va fi asa? Numai unul singur ar putea da marturie valabila despre acestea: Mesia!

Ce multe lucruri stia femeia aceasta! Si avea o judecata dreapta. Avea un criteriu precis cu privire la schimbarile asteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, si nu poate nimeni s-o dea, decat Acela pe care Il asteptam toti. „Stiu ca are sa vie Mesia, adica Hristos, si cand va veni Acela, ne va spune toate”.

Avea dreptate. Lui lisus ii va fi placut replica si i-a admis obiectia. Numai Mesia avea aceasta autoritate, de a pune credinta si practicarea ei pe alte baze. Asa se stia dintotdeauna. De aceea si era asteptat cu atata infrigurare. Si atunci Mantuitorul i-a oferit cel din urma argument, exact in sensul asteptarilor ei: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.

Trebuie sa ne imaginam ca femeia va fi fost surprinsa de o asemenea declaratie, dupa ce o uimise si faptul ca strainul ii cunostea trecutul, si fusese apoi supusa, intr-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobisnuite. Incheierea era de-a dreptul uluitoare!

N-a mai putut face altceva, decat sa fuga in sat si sa-i anunte pe locuitorii satului despre cele intamplate. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste simplu, in cateva cuvinte: „Femeia s-a dus in cetate si le-a zis oamenilor: Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut”. Ca sa ne arate cat era de emotionata, Sfantul Ioan noteaza un amanunt, pe langa acela ca cel mai mult a impresionat-o faptul „ca ii spusese ei toate cate a facut”, anume ca „si-a lasat vasul de apa acolo”. Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum.

Trebuie sa ne-o imaginam alergand si vorbind, strigand in dreapta si in stanga si chemandu-i pe toti sa mearga sa vada ceea ce a vazut ea: „Veniti de vedeti!” Dar a mai adaugat ceva. Parca nu cu toata convingerea, ci cu oarecare teama, ca sa nu fie luata drept o exaltata, si sa n-o asculte nimeni. Zicea: „Nu cumva e Acesta Hristosul?”

A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe sateni, pentru ca si-au parasit casele si au venit la fantana sa-L vada pe omul cel minunat. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste ca, dupa cea au stat de vorba cu El, L-au invitat sa mearga cu dansii in Sihar si ca Mantuitorul a ramas cu ei doua zile. Si sa nu uitam: era impotriva traditiei iudaice, care interzicea lucrul acesta cu strasnicie. Venise insa Cel care avea dreptul sa dispuna o indreptare! (intreg episodul, la Ioan 4, 5-42).

Mantuitorul a facut cu Samarineanca, am putea spune, o prima catehizare crestina. A invatat-o despre Dumnezeu. Dupa ce i-a spus ca se cade sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar, i-a precizat: „pentru ca duh este Dumnezeu”. Deci nu este material, cu chip si dimensiuni omenesti, cu trebuinta de a manca si a bea. Era un fel de a-i spune ca venise momentul cand, ceea ce fusese dat celor vechi sa stie, potrivit mentalitatii lor, si care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depasit. Trebuia trecut la o treapta superioara de intelegere a lui Dumnezeu, si a inchinarii ce I se cuvine: in duh si in adevar, nu prin forme si jertfe care ar fi fost inchinare prin acelea.

Important devenea acum, exact ceea ce era inainte secundar si total neglijat, adica inima, starea sufleteasca, dreptatea si adevarul, care intovaraseau ritualurile, rugaciunea si jertfa. O adevarata revolutie spirituala. Nu e de mirare ca cei obisnuiti cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut intelege aceasta radicala schimbare a unor mentalitati si traditii vechi de secole. De altfel, tocmai incercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viata. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile, intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.

I-a mai spus Samarinencei ca Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului si, fiind pretutindeni, vede si stie tot. I-a mai spus ca Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A invatat-o apoi cum trebuie sa fie legaturile dintre oameni si Dumnezeu, si i-a spus ca acestea trebuie sa fie prin rugaciune, iar rugaciunea trebuie sa fie in duh si in adevar. Va fi inteles Samarineanca acest „in duh si in adevar?”

Se poate sa fi inteles, chiar daca, intreaba, i-ar fi fost greu sa explice cum vine asta. Sintagma e atat de profunda, si de o concentrare ca de stea redusa la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Si noi o intelegem, dar cred ca putini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafraza care sa nu-i tradeze esenta. E si aceasta o dovada ca sintagma nu putea fi inventata nici de Samarineanca, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o insa de la Iisus, au redat-o asa cum au auzit-o, fara s-o mai dezvolte, fara sa incerce s-o explice. Sfantul Ioan se opreste brusc, dupa ce o insemneaza (Ioan, 4, 24).

Ceea ce nu inseamna ca nu se poate totusi explica si ca nu stim despre ce este vorba. Remarca noastra este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra in doua cuvinte ceea ce necesita o carte pentru a fi explicat.

Despre aceasta ne-am putea convinge usor, daca am sta de vorba doi cate doi, sau mai multi laolalta, si ne-am pune intrebarea: „Ce inseamna inchinare in duh si in adevar?” Cred ca n-ar fi prea usor sa raspundem dintr-o data, desi in gandul nostru ni se pare ca toti stim despre ce e vorba. Cand ajungem insa sa trebuiasca sa ne exprimam in cuvinte, e ceva mai greu.

Si nu m-am oprit la aceasta intamplator. Am constatat din nenumarate discutii ca pot iesi de aici foarte multe confuzii. Asupra catorva din aceste confuzii as vrea sa meditam impreuna. Unii zic: Trebuie sa te inchini lui Dumnezeu in duh adica fara nici o forma, fara sarbatori, fara post, fara ritual, fara preoti, fara vesminte de slujba, fara sa-ti faci cruce, de pilda, fara sa ingenunchezi, fara sa te duci la biserica. Altii zic: inchinare in duh inseamna inchinare din inima buna, inchinare din gand curat, inchinare din credinta dreapta, cu iertarea celor ce ne-au gresit, cu pocainta inimii, cu hotararea de a face bine dupa masura posibilitatilor, cu iubire fata de toata lumea, pana si fata de vrajmasi, cu rugaciune pentru altii.

Care din cele doua interpretari mentionate mai inainte talcuieste asa cum trebuie cuvantul Mantuitorului? In aparenta si una, si alta. In fapt, cei care opteaza pentru prima talcuire se ratacesc, pentru ca iau textele Sfintei Scripturi izolate, si scapa din vedere unele aspecte care se lamuresc prin alte locuri din Sfanta Scriptura si din invatatura Mantuitorului.

Mantuitorul si apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mantuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor

sinagogii, a invatat in templu si in sinagogi, si a recomandat celor pe care ii vindeca sa se arate preotilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sarbatori (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), cand a luat cuvantul in sinagoga din Nazaret, si-a pus fara indoiaja tefilinul pe umeri, adica vesmantul ritual (Luca 4, 16 s.u.), cand vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mainilor (Luca 4, 40), se ruga in templu, in sinagogi si in locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit painea si vinul ca materii rituale (Luca 22, 19-20), a ingenuncheat la rugaciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeste de tamaie si de rugaciunea sfintilor (Apoc. 5, 8).

Oare cand unii refuza semnul crucii, nu stiu ca Sfantul Pavel i-a osandit pe „vrajmasii crucii lui Hristos?” (Fii. 3, 18). Numai talcuitorii care doresc sa-si mentina bisericutele lor, iesite din comuniunea cu Biserica cea „una, sfanta si soborniceasca”, deci manati de interese personale si nascute din pacat, rastalmacesc toate aceste lucruri ca sa loveasca in Biserica lui Hristos, sub pretextul ca ofera una mai buna. Pana la urma, pe cele mai multe dintre lucrarile pe care le neaga Bisericii Ortodoxe, le reintroduc si la ei sub alte forme, contrazicandu-si propriile invataturi, si inseland pe naivi de dragul de a se arata pe ei intelepti si priceputi la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfantului Pavel care indeamna: „De acestea sa le aduci aminte oamenilor, si sa-i indemni inaintea Domnului sa nu intre in dispute, caci nu-s de nici un folos si numai smintesc pe ascultatori” (Iisus Tim. 2, 14-22).

Unii ca acestia, „au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tagaduiesc. De acestia fereste-te” (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preotii, dar isi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar isi fac „case de rugaciuni”, exact cum sunt si bisericile; nu recunosc vesmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele traditionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea intr-adevar pot insela numai pe cei slabi de minte si dovedesc ca nu duhul adevarului ii indrumeaza ci duhul celalalt, al mandriei, al slavei desarte, si al dorintei de stapanire. Unora ca acestora li se potriveste cuvantul: „Se apropie de Mine cu buzele lor, si ma cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai multi sunt cuprinsi doar de viclenie, iar cei care au ravna cu adevarat, „nu au pricepere” (Rom. 10, 2).
Talcul adevarat al cuvintelor „inchinare in duh si in adeavr”

consta in aceea ca toate formele exterioare capata valoare, numai cand sunt umplute cu inima buna, iubire, generozitate, jertfa pentru altul, schimbare interioara, dorinta de transformare in bine, renuntarea la judecarea aproapelui, renuntarea la disputele desarte, smerenie, ramanere in Biserica lui Hristos cea zidita pe temelia apostolilor si continuata pana azi prin succesiune apostolica, in Biserica noastra ortodoxa. In Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau in pietele publice „ca ei sunt altfel”. Asa fac astazi si sectantii nostri. Parca ar fi rupti din pilda Vamesului si a Fariseului!

Ei inventeaza alte forme numai spre a se deosebi, punand accentul tocmai pe formele inventate de ei, in loc sa-l puna pe duh si adevar. Noi avem formele noastre traditionale, nu.de noi inventate, care vin de la Mantuitorul si de la Apostoli, si au trecut ca atare prin 2000 de ani de experienta. Noi credem ca „a fi in duh Si adevar”, se poate numai in aceste forme traditionale, biblice, atestate si garantate de experienta bimilenara a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucreaza si nu mantuiesc prin ele insele, dar nici fara ele nu ne putem mantui, pentru ca prin ele ne exprimam credinta si inchinarea in duh si adevar.

„Noul Asezamant nu este al buchei, ci al duhului, pentru ca buchea ucide, iar duhul da viata” (Iisus Cor. 3, 6). Prin „buche” se intelege forma goala, folosita fara sensul ei duhovnicesc, pentru ea insasi, ca si cum mantuirea s-ar obtine numai prin forma. Ceea ce e.ciudat, e ca razvratitii impotriva formelor traditionale ale Bisericii Ortodoxe nu renunta la forme, ci inventeaza altele, numai de dragul de a fi altfel. In cazuri de viata izolata, departe de lume si de Biserica organizata, dar numai acolo, inchinarea in duh si adevar poate capata forme speciale. Iata o parabola care ilustreaza aceasta idee:

Trei tineri scapati dintr-un naufragiu au reusit sa ajunga intr-o insula nelocuita. Vaporul s-a scufundat si ei si-au organizat viata cum au putut, avand acolo cele de trebuinta. Nu stiau nici o rugaciune. Stiau doar ca Dumnezeu este Treime, asa ca au imaginat o rugaciune simpla: „Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi”.

Toata viata, pana au ajuns ca la 90 de ani, au rostit aceasta rugaciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din intamplare caci calea era greu navigabila, si pe ci era si un episcop. Vazand semne ca insula ar fi locuita, in ciuda indicatiilor hartilor ca ar fi pustie, au coborat toti de pe vapor si i-au gasit acolo pe cei trei, ninsi de ani si de asteptare.

Episcopul i-a intrebat ce rugaciuni stiu, si ei i-au raspuns: Stim o rugaciune simpla, compusa de noi, fiindca atunci cand vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educatie religioasa. Si si-au descoperit textul rugaciunii. Episcopul le-a spus ca nu e de ajuns si ca sunt in primejdie sa-si piarda mantuirea. I-a povatuit sa invete macar rugaciunea domneasca, Tatal nostru. I-a invatat rugaciunea Tatal nostru, iar conducatorul vaporului i-a invitat sa se intoarca inapoi in tarile lor. N-au vrut. Erau prea batrani si se obisnuisera acolo pe insula.

Intr-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat sa se departeze mai mult de o zi de mal, ca la un moment dat cei de pe vapor i-au vazut cu stupefactie pe cei trei batrani venind spre vapor si umbland pe apa ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul si episcopul i-a intrebat: „Ce-i cu voi? V-ati razgandit? Vreti sa va intoarceti inapoi in tarile voastre?” „Nu, a raspuns unul dintre ei, dar am uitat jumatate din rugaciunea ce ne-ai invatat, si ne temem sa nu ne pierdem mantuirea, asa cum ai spus Prea Sfintia Ta. Pana la jumatate merge, dar mai incolo numai merge”.

Episcopul si-a dat seama atunci ca oamenii nu mai aveau nevoie de nici o alta rugaciune, in afara de aceea pe care o stiau ei. Aceea era rugaciunea in duh si in adevar, pentru ca era adresata lui Dumnezeu din suflete curate, cu toata credinta, cu toata forta sufletului lor. Numai asa se putea explica darul ce-l capatasera, de a merge pe apa ca pe uscat. Si atunci le-a spus: „Duceti-va inapoi si ziceti-va mai departe rugaciunea voastra, si mantuiti-va in Domnul, si rugati-va si pentru noi! „

Parabola vorbeste de la sine. Acestia se aflau in inchinare in duh si in adevar. Erau bineinteles in imprejurari speciale. Noi traim in mijlocul lumii si, asa cum avem nevoie de scoli pentru a invata, de spitale pentru a ne lecui, de imbracaminte si de fabrici de imbracaminte, de lumina si de uzini electrice, de carti si de tipografii, si inaintea lor de autori, tot asa avem nevoie si de conditii pentru a ne exprima legaturile cu Dumnezeu si comuniunea dintre noi, in sensul invataturilor lasate de Mantuitorul. Si cei trei se exprimau in felul lor, comunitar. Devenisera trei ca unul si capatasera acelasi dar. In acest sens cei trei sunt un bun exemplu si pentru noi, si parabola nu e numai pentru pustnici!

Rugaciunea in duh si in adevar se aseamana cu rugaciunea vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul”, aceea care, atunci cand I se adreseaza lui Dumnezeu, nu judeca pe vecin, nu se compara, nu se indreptateste. Aceea prin care cel ce se roaga isi vede barna din ochiul sau, si nu paiul din ochiul vecinului. Este rugaciunea celui care, inainte de a merge la biserica, cum spune Mantuitorul, merge intai de se impaca cu cel caruia i-a gresit sau cu cel cu care este in suparare. Rugaciunea in duh si in adevar este rugaciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci cand sta de vorba cu El, de pilda cand zice: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Iarta in clipa aceea pe toti cei care i-au gresit si nu tine minte raul.

Aceasta este rugaciunea in duh si adevar: rugaciunea celui care nu incearca sa se insele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Si acestea nu le poate sti nimeni, decat duhul omului si duhul lui Dumnezeu! De aceea este in duh si in adevar. Aceasta rugaciune a invatat-o Mantuitorul pe Samarineanca din Evanghelia de azi. Si iata, in virtutea faptului ca a stat de vorba cu Mantuitorul, a capatat gratia de a fi pomenita pana in zilele noastre. Si amintirea ei se va perpetua in vecii vecilor.

Traditia crestina ne spune ca aceasta femeie s-a pocait, ca a fost una din ucenitele Domnului si ca a propovaduit invatatura Sa pana la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce si-a inceput propovaduirea chiar in momentul in care a plecat de la fantana, si ducandu-se in satul ei a spus: Am vazut pe Cineva care ar putea sa fie Mesia!
Iata, asadar, pentru care motive Samarineanca a intrat in istorie. Ea a ramas martora peste veacuri a unei importante invataturi, transmise fara indoiala si prin ea. invatatura nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. invatatura ni se adreseaza noua tuturor, si lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l tinem minte, este tocmai aceasta invitatie a Mantuitorului de a I ne inchina in duh si in adevar. Nu e greu sa ne dam seama ca, daca suntem in legatura cu Dumnezeu in duh si in adevar, in sinceritate, in smerenie, in modestie, in generozitate, in bunatate, toate acestea lucreaza asupra sufletului nostru, dar se rasfrang si in viata aproapelui nostru, in viata societatii, in viata lumii in care traim. Fiindca, in fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugandu-ne Lui in duh si in adevar, sa cream o lume care sa fie a Duhului si a adevarului.

IPS Antonie Plamadeala

Written by supraveghetorul

13 Mai 2012 at 8:00 am

Publicat în Religii